„In rastimpul acestor opt zile cat am stat alaturi de el, n-am plans cred nici macar o singura data, asa cum nu plangeam nici acum, cand ii priveam chipul cianozat conturat pe albul pernei si politetea decenta a trupului aliniat impecabil cu care ne-am obisnuit sa primim moartea.

Este uimitor sa constati cu cata aplicatie si precizie functionam in astfel de momente, cum din preajma celor mai iubite fiinte facem sa dispara inflexiunile vizibile ale inimii si lasam loc numai pentru gesturile care trebuie cu adevarat facute. In asemenea momente suntem reci si exacti si indeplinim cu o competenta surprinzatoare lucruri pe care pana atunci nici macar nu le imaginasem sau pe care, evocandu-le, le insoteam de un frison de repulsie.

In cele opt zile l-am barbierit zi de zi si am constatat cu cata bucurie sa lasa in seama acestui nevoit rasfat, el care isi refuzase rasfaturile vietii sau care avusese prea putin parte de ele. Nu faceam aceste gesturi marunte pentru ca eram prins intr-un scenariu mitologic – el era marele Noica, iar eu invatacelul umil – ci pur si simplu pentru ca il iubeam.

Am aflat atunci ca orice iubire, pentru a fi siguri ca este adevarata, trebuie sa treaca proba gestului care indeobste provoaca sila.

Eu, care refuzasem pana atunci sa tin cont de existenta biologiei si de esecurile ei si care intorsesem capul cu dezgust din fata infirmitatilor vietii, i-am masat zilnic picioarele, l-am sters de transpiratie si l-am schimbat, i-am curatat dupa fiecare masa placa dentara sub jetul de apa al chiuvetei, cu firescul cu care imi spalam mainile. Nu exista in toate acestea nici urma de evlavie, ci doar iubire grijulie, acea iubire care apare in fata unei fiinte iubite in restriste si care o transforma, prin insusi acest fapt, in copilul tau. M-am surprins atunci avand severitati fata de el, dandu-i si nedandu-i voie, promitand si oferind recompense, folosind tonuri imperative.

Neajutorat si iubit, Noica devenise in acele zile copilul meu.”

(Gabriel Liiceanu - Jurnalul de la Paltinis)